Xaara Novack Doctor în sociolingvistică, profesor de limbă și literatură corsicană la Universitatea Pascal – Paoli din Corti, Jacques Thiers este autorul unor romane atât în limba corsicană, cât și în limba franceză.
Parfum de glicine (A Funtana d’Altea) este una din cărțile sale traduse în română la Editura Macedonski, Craiova. Autorul ne prezintă firimituri ale unor întâmplări din Bastia,o comună din nord-estul insulei Corsica. Cartea a primit premiul „Prix du Livre” corse pentru modul în care sunt zugrăvite de către autor a anilor de criză, de corupție și de lipsă a unei identități culturale.
Autorul ni se ascunde în spatele unui personaj misterios. El se adresează unei doamne și mai misterioase pe nume Altea. Altea poartă în ea esența tuturor femeilor, răspunsuri la întrebări legate de viața de pe insulă. Răspunsuri pe care le primim raportate la individ, dar totuși raportate și la istoria locului.
„Nu este vorba de o mistificare a istoriei; căci ulterior s-au amestecat toate.”
Deși glicinele dau denumirea cărții traduse în limba română, suntem ușor induși în eroare.
Pentru Pancrațiu, eroul din cartea noastră, platanii sunt cei care definesc comuna în care locuiește. Dacă ștergeți platanii, ștergeți însuși locul. Se simte legat de aceștia, iar copacul apare pe tot parcursul istorisirilor, ca un simbol specific.
Mi s-a părut interesantă remarca autorului. El se ascunde în spatele personajului atunci când spune că nici un poet n-a pomenit despre platani, sau vreun alt pictor cu „excepția nebunului care și-a tăiat urechea.” (Van Gogh)
Pancrațiu ne perindă printre ideile sale, aparent haotice. Începe cu amintirile din copilărie, atunci când adunatul capacelor de sticlă era un obicei specific vârstei. Apoi ajungem la momentele din floarea vârstei, când este martor la nebunia unui bărbat, care suit pe un platan, râdea în ploaie.
Printre aceste momente realizez că toate aceste ființe zbuciumate de soartă, indiferent de povestea lor, există peste tot. Întâlnind oameni care-și țipau problemele pe lângă blocuri, de care îmi amintesc abia acum.
Strigau cât de rău ne va fi în viitor, și pe care îi credeam în nebunia lor. Căci niciodată n-aș îndrăzni să mă îndoiesc de cuvintele unui nebun, ei nu mai au motive să mintă. Sau poate că nebunia lor era atât de clară încât noi eram nebunii, dincolo de niște geamuri, prinși în lumi imaginare.
Și dacă aș avea o monedă pentru câți oameni am văzut vorbind singuri pe stradă, pe vremuri când nici măcar telefonul mobil gen cărămidă nu se inventase, m-aș îmbogăți…
Trecutul știe întotdeauna să se insinueze în prezent.
Pentru eroul nostru, ca și pentru unii dintre noi, evenimentele din copilărie pot părea esențiale și existențiale. Reticența la tuns a copiilor, este mereu banalizată și desconsiderată de adulți. Să ne amintim de tunsorile pe care eram obligați să le avem, fără drept de a face alegerea, când părinții noștri vroiau să ne tundă.
Astfel rămân înrădăcinate în noi umilințele, muțenia și obediența al cărui singur raționament este să treci peste voința altuia. Mi se pare o experiență atât de cunoscută și vie încât nimeni care a trăit-o nu o poate nega.
Apoi Jaques Thiers ne vorbește un întreg capitol despre Paghjella. Este un cântec tradițional corsican, voios și trist în același timp, „mustind de arhetipuri”.
Cântec de mahala, de cartier, de Funtana Nò – a trece granița. Locuri în care oamenii se cunoșteau între ei, se trecea dintr-o lume în alta. Autorul ne schițează evenimente pe care le leagă strict de viața de acolo. Afacerile prietenului său, Niculaiu Santi, din A Traversa. Momentul amuzant al căderii unei batiste, dar și memorii personale, despre rudele sale.
Apoi se întoarce cu gândul înapoi la platani, așa de subtil încât nu ne dăm seama dacă povestea chemării femeii în deșert nu este cumva acea chemare pe care Pancrațiu o aude când vine vorba de acești copaci.
Jacques Thiers face și niște note despre domeniul literar. Eroul nostru este un poet care ne povestește despre locuri și oameni.
O întreagă lume, dar pana mea nu se poate apleca decât asupra acestui spațiu neînsemnat.
Fără reguli, fără dogme, fără ticuri literare, stil convențional și teme impuse. Libertate destul de săracă, e adevărat. Ești obligat să-ți fixezi tu însuți limitele propriului stil, să inventezi reguli pe care să le încalci imediat ce le-ai stabilit. Sau chiar să te prefaci că ții cont de reacțiile imprevizibile ale unui cititor imprevizibil!
Încercați să scrieți în aceste condiții, fără o logică și un scop. După cum vă vine inspirația și cu convingerea că nu puteți fi apreciat, nici premiat. Știți că nu vă veți supune niciodată judecății cercului elitist al iubitorilor de literatură.
Arta noastră este fără doar și poate o activitate gratuită. De aceea se vinde atât de greu!
Așa suntem noi: asemenea unor și diferiți de noi înșine
…….
Nu cred să existe la noi intelectuali în adevăratul sens al cuvântului. Noi suntem decât o mână de lut cu ceva gărgăuni în cap, nu intelectuali în puterea cuvântului.……..
Cunosc mulți oameni pe care o intrare stângace i-a marcat pe viață: s-au împiedicat prima dată și de atunci nu s-au mai ridicat…
„Unde-i noutatea? Să ne păzim de noutate: ea nu se găsește decât la nivelul expresiei. Să ne mulțumim să repetăm ce au spus alții și să ne străduim să o spunem mai bine dacă se poate. Vorbești, spui atâtea lucruri, scrii. Iată că, într-o bună zi, fără să îți dai seama, lansezi o idee originală care mărește în jurul tău cercul geloziei și al clevetelii. (…) dacă se naște o idee originală – hai să fim indulgenți și să admitem două. Nu trebuie să mai cauți alta. Suntem numeroși cei care o căutăm pe a treia. Pentru a o găsi, ar trebui să ne ridicăm puțin capul.”
„Cert, generozitatea există, dar ea se găsește mai mult în cărți decât în viață. Dezechilibru care, îi conferă în fond literaturii o adevărată funcție compensatorie și lasă realitatea s-o ia în ce direcție vrea”
Și mă opresc din citate. Le-am adăugat pentru că oricât aș încerca eu să descriu și să argumentez într-o recenzie, nimic nu se compară cu spusele autorului. O carte pe care o recomand oricui o găsește prin anticariate, pentru că nu a fost revăzută și reeditată de la ediția din 1996.
Jacques Thiers sau Ghjacumu Thiers face de asemenea parte din comitetul științific internațional a Centrului de Cercetare despre Imaginar și Raționalitate Mircea Eliade.
Pentru cei ce înțeleg oarecum limba italiană, accentul corsican li se va părea o italiană veche, dar la fel de frumoasă. Jacques Thiers vorbește despre Dana Maria Dumitru, cea care a tradus cartea sa în limba română, adăugând cuvinte frumoase și despre limba pe care o vorbim.
Iar la final, poză cu glicinele, pentru cei care nu cunosc această plantă magnifică, denumită și wisteria.
