Follow:

O altfel de postare, despre mine

Nu vă speriați! Majoritatea celor care îmi citesc blogul știu că aici scriu despre lucruri personale, despre animăluțele mele până la  filmele care îmi plac, ce cărți citesc și pe care le-aș recomanda, ce cumpăr și ce mâncăruri îmi plac. Mai nou, experimentez gătitul și încă nu m-am aventurat să fac mâncăruri dificile.

Am scris destul de puțin despre mine, despre viața mea, chiar și atunci, printre rânduri. Așa m-am obișnuit să fiu, o persoană reținută. Uneori este un lucru bun, alteori este în dezavantaj…
Mai demult, în postarea în care trebuia să spun zece lucruri despre mine, am prins puțin curaj și v-am spus că nu mi-am cunoscut niciodată tatăl. Nu scriu asta să mă plâng sau să arăt cât de tragică este viața mea. O scriu pentru cei care sunt în situații asemănătoare și vor ajunge întâmplător să citească rândurile acestea. Uneori și eu îmi doresc să prind mai mult curaj. Viața o cere.
Prima dată când am aflat a fost când cotrobăiam prin sertarele părinților. Îmi plăcea de mic copil ca atunci când mă plictiseam și ai mei nu erau acasă, să caut prin sertare diverse lucruri. Gumițe de șters folosite deja de mama (cel puțin așa o vedeam atunci, ca fiind mama mea) când completa rebusuri , sau dulciuri ascunse. Eram în școala generală și am găsit certificatul meu de naștere.
Până atunci povestea pe care mi-o spuseseră «părinții», adică bunicii mei care-și asumaseră rolul de părinte, era că m-au conceput la bătrânețe, cu mult după «sora» mea mai mare, pe care o vedeam extrem de rar. Odată la doi ani dacă aveam noroc.
În certificatul meu de naștere scria că mama mea naturală era de fapt persoana pe care eu o credeam că-mi este soră. Nu le-am spus că am descoperit adevărul care se străduiseră să-l ascundă atâta timp. Tot ei au aflat când au găsit din greșeală actul ascuns între cărți în camera mea. Atunci deja intram la liceu.
Sentimentele mele de atunci, cel puțin din câte îmi aduc aminte… fiind un șoc destul de mare, erau confuze. Aveam multe întrebări. Treceam prin stări de revoltă, tristețe, depresii și apoi încercam să-mi revin treptat, încercând să mă afund cât mai adânc în ceea ce făceam. Desenând mai tot timpul am dat la un liceu cu profil de arte. Era pârghia mea, locul unde realitatea nu era atât de dureroasă. Nu mai eram copilul cu o situație familială complicată.
Cât de complicată? Păi o să încerc să explic cât pot de bine, tot ce mi s-a spus.
Mama mea avea fix douăzeci de ani când m-a avut. Era în facultate deci, aproape de anii terminali. Pe vremea aceea, în timpul comunismului era interzis să faci un copil nelegitim. Practic eu n-ar fi trebuit să exist. Nu cred că și-a dorit sarcina. Cred că a aflat când era prea târziu pentru a face un avort.
În familie a fost cu siguranță un moment de cumpănă. Toți au fost nevoiți să ascundă totul și cu ajutorul rudelor, mama s-a dus să nască în Hunedoara. Deși familia mea este din Craiova. Atunci m-am născut eu.
Ca să nu se bănuiască nimic, sora bunicii mele m-a adoptat și mi-a dat numele ei. Pentru ca poliția să nu afle despre mama mea și despre mine, altfel aș fi ajuns la casa de copii. Bunicii m-au luat în grija lor iar imediat ce mama a terminat facultatea,  a primit serviciu de la stat. A avut două opțiuni. Făgăraș sau Filiași. A ales prima variantă, fiind cea mai îndepărtată…
O vedeam rar, extrem de rar. Iar când ne vedeam, între noi relațiile erau mereu tensionate. Nu cred că a fost vreodată potrivită pentru a fi mamă… Nici acum nu are alți copii în afară de mine. Când eram mică singurele amintiri pe care le am legate de ea sunt cât de mult așteptam ca să vină. Uneori îi mințea pe ai mei că va veni și nu mai venea. Apoi când venea, găsea întotdeauna motive să mă certe. Bunicii fiind bunici, oricât de săraci erau, încercau întotdeauna să-mi facă pe plac. Probabil i se părea că eram un copil răsfățat atunci când îmi doream atenția ei.
Când am crescut, am sperat că situația s-ar schimba între noi. Au fost câțiva ani în care am vizitat-o în vacanța de vară, și mereu încercam să aflu câte ceva despre tatăl meu biologic. Mereu dădea răspunsuri seci sau se eschiva. Pentru situația ei dădea întotdeauna vina pe bunicii mei. De fiecare dată altcineva era de vină. Chiar dacă mi-a dat numele unei persoane, nu știu cât de mult pot conta pe cuvântul ei.
Apoi a venit să locuiască cu noi. Împreună cu cel de-al doilea soț, imediat ce bunicii mei s-au mutat de la bloc la casă, s-a hotărât brusc să vină înapoi acasă. A reușit să stea doar un an. Imediat ajunsă aici n-a ținut cont că suntem în casă destul de mulți și fiecare are câte o opinie sau lucruri care nu-mi plac să fie schimbate. Practic a intrat înapoi în viața mea cu bocancii, încercând să se impună.
Îi plăcea să «comande», așa s-a exprimat. A încercat să-i convingă pe părinții ei să se mute la țară și să stea acolo, iar eu să-mi găsesc o altă locuință, deși știa că nu mai aveam un loc de muncă de ceva timp. Practic, se aștepta ca noi toți să dispărem cumva, iar ea și soțul ei să stea singuri în casa cumpărată de bunicii mei.
Ținând cont că bunica mea este imobilizată la pat, ca ei să se mute la țară, este un lucru imposibil. Au nevoie constant de medicamente și de ajutor medical. Faptul că n-a înțeles sau n-a vrut să înțeleagă situația propriei familii m-a făcut să rup orice legătură cu ea.
Nu regret că nu o am în viața mea. Și când exista, era practic, non-existentă. Îmi telefona la zilele importante și atât. Nu m-a ajutat vreodată cu un sfat și când trebuia să-mi cumpere ceva, era împinsă de la spate de proprii ei părinți, altfel inițiativa n-ar fi existat.
Despre tatăl meu biologic nu știu nimic. Nu-i doresc nimănui o situație de genul acesta. Este o greșeală pe care n-am comis-o eu, dar va trebui să trăiesc cu ea toată viața. Nu știu dacă în familia tatălui meu biologic există anumite boli ereditare, pe care le-aș putea moșteni. Nu știu dacă am surori sau frați. Nu știu dacă trăiește sau dacă a murit…
Mereu am avut probleme cu actele, în liceu toți profesorii mă întrebau de ce am linie trecută în dreptul tatălui. Mătușa care m-a adoptat, și-a pierdut soțul cu mult înainte oricum. Dar a fost un dat, parcă, chiar și după ce am primit un nume de familie și o mamă, măcar în acte… să nu existe un tată.
Mereu am avut probleme să le explic prietenilor sau celor care doreau să-mi fie prieteni, de ce părinții mei sunt mai bătrâni ca ai lor și de ce nu le spun «mama» și «tata».  Din cauza asta mult timp am fost percepută ca o persoană retrasă, exclusivistă sau cu nasul pe sus. Deși sunt total opusul.
Mereu am avut stări depresive, când pur și simplu nu vreau să fac altceva decât să mă retrag în lumea mea. Ies cu greu din astfel de momente, dar reușesc să le depășesc cumva. Cred că esențial pentru cei într-o situație ca a mea este să știe că nu poartă nici o vină pentru faptul că s-au născut așa. Gândul că nimeni nu te vrea cântărește mult. Este ca o piatră pe care ți-o legi de gât toată viața, că vrei sau nu…
Însă există lucruri care ne întregesc, pe cât de mult ne simțim neîmpliniți. Nu vom fi întregi, atâta timp cât persoanele care ne-au dat viață nu sunt decât niște umbre care au trecut pe lângă noi. Și nici măcar atât…Dar golul se umple prin tot ceea ce facem.
Am continuat și voi continua să fac ceea ce-mi place. Chiar dacă abia acum la maturitate am aflat că nu mai trebuie să mă tem, să-mi pese atât de mult de părerea celor din jur, nu este niciodată prea târziu să spun și altora să aibă curaj. Să prindă aripi, pentru că nu sunt singuri.
Pe mulți s-ar putea să-i mire câte persoane importante s-au născut fără tată, l-au pierdut când erau mici, au provenit din familii dezorganizate sau au fost pur și simplu abandonați.
Viața merită trăită!
Să nu vă fie teamă să vă deschideți în fața cuiva sau că veți fi judecați de alții. Asta se întâmplă oricum, orice ați face. Mai bine să fiți criticat pentru ceva ce ați făcut, decât pentru ceva ce n-ați făcut.
Să nu vă fie teamă să vă faceți prieteni. Am învățat asta pe pielea mea. Chiar dacă vor fi puțini care vă vor înțelege, măcar așa veți ști pe cine să contați. Și să nu vă lăsați doborâți de prietenii care vor încerca să vă demoralizeze, care vor spune că nu ați făcut alegeri bune. Să nu plecați urechea la cei care râd de visele voastre. Fie că vreți să ajungeți pe lună sau să călăriți un unicorn. E treaba voastră și numai a voastră!
Să nu vă demoralizați nici chiar atunci când nimeni din familie nu crede în visele pe care le aveți. Există tot felul de oameni, rude apropriate sau nu. Luați aminte de părerea lor, dar viața merge înainte. Nu sunt ei care să ne dicteze drumul oricum și oricât ar încerca.
Să nu vă fie teamă de a fi răniți. Că alții nu știu să păstreze secretele voastre, că alții vă bârfesc pe la spate sau că vă lasă în urmă și își văd de viață. Este ceva ce ne călește pe toți.  Există loc pentru fiecare sub soare!
Bucurați-vă de fiecare zi, în felul vostru!
Am făcut o mega postare, nu o altfel de postare…

Comments

comments

Related:

Previous Post Next Post

7 Comments

  • Reply Phantom

    Cred ca sunt cea mai mandra persoana pe lume in secunda asta :-*:-*:-*:-*:-*:-*:-*:-*:-*:-* Sunta mandra de tine! >:D<>:D<>:D<>:D<>:D<>:D<

    29 aprilie 2013 at 17:59
  • Reply Zircon

    Am citit si eu postul tau si ce pot spune e sa te aprob, viata merge intotdeauna mai departe. Intr-un fel ma regasesc si eu in ceea ce ai zis, deoarece si la mine e mai diferita situatia in familie, dar chiar si asa, acum ,caci m-am mai maturizat putin, nu ma mai afecteaza.

    Oricum, cineva, undeva ne iubeste si ne va iubi intotdeauna :)) fie ca stim sau nu. Am invatat si eu pe propia piele ca viata e intr-adevar frumoasa cu toate lucrurile ei absurde . Suntem siguri doar de viata asta, ca va exista alta sau nu, nu stim, de aceea cred ca trebuie sa profitam la ea la maxim.

    Pupici si hugs 😡 ! :* :* :* >:D< :* :* :*

    4 mai 2013 at 14:54
  • Reply Xaara Novack

    Thanks,Phantom! :*:*:*:* >:D< >:D<
    Zircon,multumesc :3 :* cred ca unele lucruri se intampla in viata noastra ca sa ne caleasca pentru mai tarziu :)) dap! sunt oameni care ne sunt alaturi si ne inteleg. :*:*:* >:D< lots of kisses and hugs!

    4 mai 2013 at 16:58
  • Reply Anonymous

    Draga Xaara,

    am descoperit intamplator blogul tau astazi. Pt. ca este o poastare mai veche nu cred vei raspunde – daca raspunzi de obicei sau nu, nu stiu – dar totusi vreau sa-ti spun ca sunt impresionata de ce scrii, iar singurul cuvant ce-mi vine in minte este : respect, respect, respect!!!!

    Te imbratisez cu drag,
    Carmen

    21 mai 2013 at 11:15
  • Reply Xaara Novack

    Carmen ma bucur ca mi-ai gasit blogul si ca postarea mea ti-a placut. Sper sa dea putina incredere celor care se regasesc in situatia mea si nu numai.
    Si eu iti trimit imbratisari, cu drag!

    21 mai 2013 at 13:00
  • Reply Magnus S

    Strong of you to be able to share, which make you a stronger persons than most. A blog post about something that matters and as such always gets my attention (even through a poor google translate). Let me take a deep bow.

    9 iulie 2015 at 23:12
    • Reply Xaara Novack

      Thank you, Magnus! I hope google translate did an ok job. I’ve always felt weird talking about my family, but it’s something that I wanna share for everyone, specially for the ones that are in my position too. They aren’t alone.

      9 iulie 2015 at 23:23

    Leave a Reply