Amanta engleză de Marguerite Duras, o poveste ca un joc de cuvinte

Odată ce ai citit o carte scrisă de Marguerite Duras, la următoarele te vei obișnui deja cu stilul ei ascuțit, cuvintele ce par a spune mai mult decât personajele și cu atmosfera aproape teatrală.

Duras te transpune brusc în acțiune, nu ezită să te teleporteze într-o locație necunoscută, cu personaje succinte, ale căror emoții sunt vagi și ale căror acțiuni au tâlc. O parabolă pe care până la final, ca cititor, vrei să o înțelegi.

Autoarea are foarte mare încredere în cititor și în intuiția acestuia. Dar suntem prinși precum într-o cameră a oglinzilor, pe cât de adevărată pe atât de chinuitoare cu iluzia ei a infinitului. De aceea aici ne lovim de un final, fără final.

Amanta engleză ne dă de înțeles că ar fi un joc de cuvinte. Sau poate că nu este. Poate din comoditate suntem lăsați să credem asta. Un text dintr-o scrisoare, prost interpretat.

O crimă.

Un fir de luciditate ce avea să se rupă oricum.

Un cadavru tăiat în bucăți. Îi lipsește capul.

Amanta engleză tăinuiește. Poate fi un simbol al suferinței ei. Și-a pierdut capul. A ucis.

Claire Lannes a iubit, odată. În Charos. A fost mințită. A părăsit, odată. S-au revăzut trei ani mai târziu, la un hotel. Au plâns și l-a părăsit a doua oară. S-a smuls din brațele lui și „s-a salvat”.

O soție care părea că le avea pe toate. Oare, a reușit să se salveze?

Se poate să fi fost tot o eliberare. O dorință de a reda libertatea soțului și de a o câștiga oarecum.

La parter, când coborai scările, erau trei uși, prima e cea de la sufragerie, cea de-a doua de la culoar, a treia de la camera ei, erau întotdeauna deschise, în rând, și pe toate de aceeași parte, apăsau pe peretele de pe aceeași parte, și atunci se putea crede că toată casa se apleca în partea aceea și că ea, ea se rostogolise în adânc, antrenată de pantă, de-a lungul ușilor, că trebuia să te ții de balustradă.

În locul dumneavoastră, aș asculta. Ascultați-mă.

Așa se încheie interogatoriul.