Follow:

Elsa Triolet – Sufletul

 

Iubirea, respectul sau afinitatea pentru anumite persoane nu are o vârstă, un secol anume. Regăsim sentimente care sunt în noi, înrădăcinate. La asta m-a dus cu gândul cartea Elsei Triolet. Acțiunea se desfășoară la mijloc de secol XX, când medicina începe lupta cu boala secolului – cancerul și când androidul, sau imaginea omului perfect, transformat în mașină încă nu este ceva palpabil. De internet sau calculator nu poate fi vorba, dar de imaginație? Cât cuprinde!

 

Mi-a amintit mai degrabă de curentul steam-punk. Și poate pe bună dreptate, pentru că uneori dragostea pentru ceilalți ne face să-i ajutăm trecând peste lege, să ne zbatem într-o revoltă interioară tristă.

 



 

Nathalie, femeia căreia frumusețea și tinerețea i-au fost răpite într-un lagăr de concentrare nazist, este cea care luminează tot tabloul evenimentelor. Acolo experimentele medicale au transformat-o într-o „masă de carne” imobilă. Cu toate acestea, sufletul ei a rămas intact. Bunătatea și armonia acestei femei atrag în fortăreața lor, în imobilul vechi unde locuiește cu soțul ei, foarte mulți oameni. Oameni cu probleme, personaje frumoase, cu povești proprii. Se învârt în jurul ei, precum licuricii în jurul unui bec luminos.

 

 

Ea este ca și a doua mamă pentru Christo, copilul din vecini. Este inspirația soțului ei,  Luigi. Pansamentul unor oameni precum Phi-Phi, Lebrun sau Dani, care nu reușesc să ajungă la liman fără ea drept colac de salvare.

 

Un roman uman, cum am întâlnit destul de rar. Vi-l recomand, pentru că personajele sunt vii, legate între ele într-un mod obscur, dar de la sine înțeles.

 

Oamenii au născocit acest infern care dovedește că umanitatea există. Fără acest infern, n-ar exista. Ca să nu piară,umanitatea trebuie să creeze, la nesfârșit.

 

Nathalie mi-a amintit de mătușile mele. De amândouă și nu pentru că au fost amândouă imobilizate la pat, ci pentru că erau niște femei minunate. Cum rar am întâlnit. Alături de astfel de oameni, timpul are o valoare diferită.

 

Sunt epoci în care trăiești fiecare clipă, cu de-amănuntul, de parcă ai juca numai scene mari în fața unui obiectiv cinematografic, epoci în care totul e de neuitat, plin de înțeles, când totul tinde către ceva,prevestind urmări ce au să se arate într-o zi sau alta. Și asta nu pentru că ai trăi într-un ritm mai lent, ori pentru că timpul s-ar fi oprit; dimpotrivă, trece îngrozitor de iute, dar trage mai greu,nu se fărâmițează. (…) dădea oricărui lucru cele trei dimensiuni ale sale, și chiar o a patra, necunoscută și feerică…Da, sunt epoci ca acestea…Și apoi vin altele în care timpul se împrăștie. Se întâmplă că zile, luni, anotimpuri întregi se pierd ca foile unui manuscris gros pe care l-ai scăpat din mână; vezi pagina 156 și numaidecât 163,250…Nu poți nici să regăsești foile care lipsesc, nici să le scrii din nou. Parcă le-a înghițit pământul, parcă s-au șters din memorie.

 

Nathalie mi-a amintit de prietene dragi, pentru că de fapt, deși este unică, trăsăturile ei sufletești sunt rare. Le regăsim continuu și le pierdem continuu.

 

Voi ce carte citiți momentan?

Comments

comments

Related:

Previous Post Next Post

No Comments

Leave a Reply