Follow:

Revenire la Scafandrul și fluturele

 
Adesea, e recomandat atunci când privim un film ecranizat după o carte, să citim și cartea. Aici e un fel de lectură obligatorie, odată ce ai privit filmul, să nu-ți dorești să ai și cartea. Fac o revenire, plăcută și tristă la cartea aceasta, prima cu care am început recenziile, știu asta, pentru că documentul meu word în care-mi scriu postările pentru blog îi poartă numele.
«…Acum, când să fac saltul periculos în propriul meu trecut, simt că amețesc. Nu știu de la ce capăt să apuc orele acelea apăsătoare și inutile, imposibil de adunat, întocmai ca biluțele de mercur dintr-un termometru frânt în două. Cuvintele se eschivează. Cum să evoci grația și căldura trupului tânăr al brunetei înalte lângă care te-ai trezit pentru ultima dată, fără să-i acorzi atenție, aproape morocănos? Totul era cenușiu, păstos și resemnat: cerul, oamenii, orașul hărțuit de mai multe zile de greva din Transporturi. Alături de milioanele de parizieni, eu și Florence intram în malaxorul încâlcit al zilei, cu privirile goale, cu fețe trase, ca niște zombi. Executam mecanic toate gesturile acelea care, astăzi, mi se par miraculoase: să te bărbierești, să te-mbraci, să-ți bei ciocolata…»
Filmul mi-a plăcut la fel de mult ca și cartea, am regăsit acele momente în care Jean-Do petrecea clipe prețioase alături de copii săi, observându-i cu atenția și dragostea oricărui părinte. În carte regăsim toate acele impresii, care uneori, pentru cei ca noi, care credem că așa ceva nu ni se poate întâmpla, poate par trecătoare.
« Ce înseamnă de fapt, să fii viu? Care ne sunt, cu adevărat, bucuriile vieții? Cine – sau ce – din noi trăiește, se-ndrăgostește, caută, uită, iartă? Câtă suferință încape într-un trup, câtă nefericire într-un suflet? De ce trebuie să mori?
Publicat cu doar câteva zile înaintea morții autorului, victimă a unui accident vascular, Scafandrul și fluturele este una dintre acele povești despre viață. Ieșit din comă, dar paralizat cvasi-complet, cu o singură pleoapă, stânga, mobilă, Jean-Dominique Bauby «dictează» această carte.
Câteva sute de mii de bătăi de pleoapă – pentru ca noi să putem vedea lumea și altfel.»
Cuvintele lui Jean-Do sunt simple și triste, cu un umor mai amărui decât o cafea tare. Recomand atât cartea, cât și filmul celor care vor să înțeleagă suferința și neputința în adevăratul sens al cuvântului.
PS: Phantom, mulțumesc pentru cadou.

Comments

comments

Related:

Previous Post Next Post

4 Comments

  • Reply Mihaeladm

    Xaara, de doua zile ma chinui sa scriu o recenzie pentru blog. Pur si simplu nu gasesc timp. Imi merge si netul groaznic, deci va fi din cateogoria celor amanate.
    Vroiam insa acum sa te anunt ca Humanitas organizeaza iarasi concursul Face-a-Book , cu recenzii pe blog sau pe siteul lor. Eu as vrea sa participi daaar … netul sa mearga, ca deocamdata n-am cum.

    16 august 2011 at 22:06
  • Reply Xaara Novack

    Mihaela, te inteleg. Eu am privit doua filme bune saptamana asta si parca as fi scris despre ele, dar am sa aman.
    Mersi ca m-ai anuntat, nu fac eu alegerea, dar majoritatea cartilor pe care le citesc, sunt de la Humanitas.
    Spor la recenzie si la un net mai bun, deci!

    17 august 2011 at 20:13
  • Reply Mihaeladm

    Xaara, eu am inceput o serie intreaga de Greene, dar nu pot face obiectul recenziilor.
    Poti participa nu neaparat cu o carte editata de Humanitas, ci cu orice carte oferita de siteul libhumanitas spre vanzare.
    Gasesti aici informatiile despre concurs.
    Trebuie sa il las si eu deci pe Greene si sa caut o carte de pe site pentru a o citi / recenza. 🙂

    17 august 2011 at 22:30
  • Reply Xaara Novack

    Bine de stiut, m-am uitat pe siteul lor si am vazut carti interesante, pe unele le am. 😀
    Seria Greene? De obicei nu am rabdare cu seriile… 😛

    18 august 2011 at 20:58
  • Leave a Reply