Xaara Novack Acum doi ani, prin vară ascultam Măștile fricii, de Camelia Cavadia. Un bestseller tradus în spaniolă și sârbă, iar în română este narat chiar de autoare. Nu știu cum am apăsat play în ziua aceea, dar obișnuiam să-mi pun să ascult cărți în drum spre muncă. În dimineața aia am parcat cu lacrimi în ochi.
„Ziua cea mai fericită din viața mea a fost aceea în care a murit tatăl meu.”
În contextul actual de femicid și violență domestică, cartea asta e un fel de tratat al rănilor rămase vii, sângerânde și transmise mai departe. Trauma și impactul violenței este ceva ce rămâne impregnat în subconștient. Frica și modul de supraviețuire în sine, poate deveni o mască.
Violența domestică și femicidul nu vin din partea străinilor. Vin din partea celor care ar trebui să ne țină sufletul în mâini cu blândețe, să-l protejeze și să-l iubească. Nu să-l frângă și să se hrănească din el, bucățică cu bucățică. Violența domestică și femicidul vin din partea celor care li se acordă încredere fără să o merite. Iar pentru genul acesta de oameni, uneori moartea pare o pedeapsă prea blândă.
Voiam să scriu recenzia cărții cât mai repede. Fiind în format audio, evident că am pierdut multe idei, numeroase fragmente și ar fi fost păcat să nu îi fac o recenzie pe măsură. Așa că am luat-o în format fizic, ceea ce vă recomand și vouă.
Uneori răul e ca o ciumă, ajunge să stai în prezența lui și să te contaminezi.
Măștile fricii de Camelia Cavadia
Măștile fricii este un roman realist care tulbură precum o tornadă. Trece cu furia unui adult instabil și violent peste orice poate doborî și lasă în urmă doar durere. Revenind de câteva ori asupra lecturii, îmi dau seama cât de bine este scris. Poate deveni foarte ușor subiect de studiu pentru cei ca mine care studiază psihoterapia. Nu doar pentru analiza tranzacțională a lui Berne, dar și pentru nenumărate alte zone ale psihologiei pe care acest roman le bifează.
Ema, David și Sofia trăiesc în teroare de mici copii, datorită unui tată bețiv și degenerat. Mama lor este nu doar martorul acestui calvar, ci și figura parentală pasivă. Prin neintervenție și lipsa de protecție, permite perpetuarea abuzului. De cele mai multe ori privim acești părinți cu milă sau cu înțelegere. Însă adesea fac parte din problemă iar Camelia Cavadia a surprins excelent personajul mamei, realismul și tragismul incapacității ei, chiar și după moartea agresorului.
Contribuind la agresiune, mama rămâne blocată într-o stare de paralizie emoțională. Negând realitatea și refuzând să intervină, ea se transformă într-o prezență absentă care permite ca violența să se adâncească și să modeleze destinele copiilor săi. Ba mai mult, le inoculează tipicul sentiment de vinovăție:
– M-am sacrificat pentru voi! ne-a zis mama într-o zi, când am acuzat-o că am avut cea mai oribilă copilărie.
Ema este cea care deșiră povestea familiei, atât a celei din care provine cât și a celei pe care și-o alege mai târziu.
Ca să rămân la partea psihologică, este uimitor cum Ema îndeplinește scenariul pregătit de tatăl ei cu minuțiozitate. O face bagaboantă, iar Ema ajunge să-și ofere trupul pentru a găsi o fărâmă de aprobare sau o firimitură de admirație. Orice să o scoată din starea de amorțeală și de decorporalizare. Astfel îl întâlnește pe Victor, care-i oferă lumea lui fără nici urmă de ezitare.
Aici continuăm șirul influenței părintelui degenerat. Ema se vede mereu în reflectorul tatălui ei, acea pâlpâială ai aburilor alcoolului care n-au avut niciodată legătură cu realitatea. Însă Ema își însușește toate acele trăsături negative. Iar pe Victor îl vede ca fiind opusul ei.
Plăcut la înfățișare, într-o armonie cu perfectă cu el însuși.
Este simplu să îți dai seama că Ema îl vede astfel pentru că Victor n-a avut parte de o viață atât de tulburată. Nu își acordă sieși blândețea de care ar fi avut nevoie.
Romanul abundă de scene psihologice. De la atacuri de panică, traume care dăinuie chiar și după moartea părintelui violent, starea de vigilență a supraviețuitorilor, gândirea negativă sau modul distorsionat în care ajung să privească viața, faptul că mereu există în sufletul lor nesiguranța, decorporalizarea și la final desigur, somatizarea.
Ne dăm seama că nu doar Sofia a rămas marcată de copilăria violentă. David ajunge să-și urască propriile mâini pentru că se aseamănă cu cele ale agresorului până într-acolo încât să devină chiar el agresor. Iar Sofia preia traumă și trăiește într-o constantă suspiciune. Că oricine se poate transforma la un moment dat în tatăl ei agresor.
Camelia Cavadia a devenit una dintre autoarele mele preferate. Romanul Măștile fricii a fost prima carte pe care am citit-o, ca apoi să devorez imediat Sufletul lumii. A capturat excelent repercusiunile abuzului în familie din perspectiva mai multor personaje. De asemenea, am apreciat că romanul nu oferă acel final la care speră un cititor optimist. Rămâne în zona realismului și oferă acel final pe care-l întâlnim sau îl auzim în viață.
Nu suntem îmbăiați în pozitivitate. Ne adâncim alături de Ema în piscina durerii, scufundându-ne cu ea ca un corp de plumb.
Spun doar că am trăit cu frica de a nu deveni ca ei.
Soluția nu este doar vindecarea victimelor violenței domestice. Soluția principală este intervenția rapidă și tragerea la răspundere a agresorilor, astfel încât consecințele faptelor lor să fie resimțite nu doar la nivel legal, ci și social și emoțional. Iar acolo unde există posibilitatea unei schimbări reale, aceasta poate veni prin asumarea responsabilității, căință autentică și implicarea într-un proces de evaluare psihiatrică și psihoterapie.
