Xaara Novack Atunci când am primit invitația de a merge la filmul românesc, Jaful secolului, n-am stat pe gânduri. În primul rând mă bucur că industria filmului românesc devine din ce în ce mai prosperă, chit că a început cu filme în care joacă influenceri, ceea ce nu e deloc greșit până la urmă. Scuzăm bogații că cer scutiri de taxe și se milogesc pe lângă aleși sau mituiesc guverne, dar ne punem poalele în cap atunci când vine vorba să criticăm arta. Acolo nu e voie, nu? Să revenim ușor cu picioarele pe pământ mioritic.
Adică la articol și la filmul Jaful secolului. Inspirat dintr-un caz real care a făcut înconjurul lumii, pelicula ne arată cum câțiva tineri români, obosiți să tot fie priviți ca ‘cetățeni de mâna a doua’, se hotărăsc să dea lovitura vieții lor. Nu e doar o poveste despre un furt spectaculos, ci și despre disperare, demnitate și felul în care ne vedem (sau nu) locul în Europa. Iar de cele mai multe ori, modul în care românii sunt priviți în străinătate. Nedreptățile cu care se confruntă.
Jaful secolului – între realitate și ficțiune: ce ascunde cel mai premiat film românesc al momentului
Durerea diasporei – nevoia de bani te poate conduce pe căi la care nu te-ai fi gândit vreodată
Jaful secolului nu e doar povestea unor tineri care fură tablouri. E povestea unor oameni care simt că nu mai au viitor acasă. Mi-am adus aminte de statisticile care arată că poporul român a emigrat în ultimele decenii aproape la fel de masiv ca un popor aflat în război. Și poate că asta explică de ce jaful capătă, în film, o aură de disperare, mai mult decât una de lăcomie. Asta face ca gestul tinerilor din film să fie citit și ca o formă de revoltă, și ca un strigăt disperat după o viață mai bună. Până la urmă, Jaful secolului nu vorbește doar despre un furt, ci despre exod.
Jaful secolului te lasă să te întrebi dacă adevărata crimă nu e furtul din muzee, ci furtul de vieți dintr-o țară ținută în sărăcie. Un popor care se zbate zi de zi pentru supraviețuire nu se poate educa singur, oricât de mult acces ar avea la tehnologie. Și câtă vreme ne arătăm unii pe alții cu degetul, partidele care salivează după guvernare nu fac decât să câștige din această dezbinare. Asta e drama reală, mai mare decât orice tablou dispărut. Poate că adevăratul jaf nu a fost cel al tablourilor, ci al milioanelor de vieți care au plecat din țară.
În lupta de clasă mereu există victime colaterale – umane sau nu
În Jaful secolului nu doar hoții plătesc, ci și arta însăși. Tablourile dispărute au fost victime colaterale într-o luptă de clasă pe care o cunoaștem prea bine: cei săraci încearcă să răstoarne, măcar simbolic, o lume construită pentru cei bogați. Când disperarea întâlnește lipsa de șanse, se nasc tragedii: oameni condamnați la închisoare, comunități stigmatizate, opere de artă pierdute. E poate cea mai crudă ironie – că frumusețea, cultura, chiar și inocența ajung să fie sacrificate pe altarul unei lupte care nu aduce victoria nimănui.
Meritul acestei oglinzi sociale le aparține în primul rând regizoarei Teodora Ana Mihai și lui Cristian Mungiu, scenaristul filmului. Împreună au reușit să construiască o atmosferă crud de autentică, iar scena petrecerii este dovada. Acolo, în mijlocul abundenței obscene, unde mâncarea e aruncată și irosită, iar orgiile se desfășoară ca un ritual al puterii, ni se arată chipul unei societăți depravate. O lume lipsită de empatie, chiar dereglată psihic, în care ‘high-urile’ adevărate nu mai vin din bucurii firești, ci din fărădelegi – violuri, umilințe și stigmate aruncate asupra celor din clasa de jos, condamnați la tăcere. Această punere în oglindă între luxul grotesc și disperarea imigranților e unul dintre cele mai puternice comentarii sociale pe care le-am văzut recent într-un film românesc.
Iar aici se pierde arta, pentru că arta e despre suflet. Și unde sufletul lipsește sau este redus doar la depravare, inevitabil se nasc nenorociri. Nu doar cei care au comis furtul sunt vinovați, ci și cele două lumi aflate la poli opuși. O societate săracă, împinsă la margine și lăsată fără speranță, și o societate bogată, care își etalează puterea prin exces și lipsă de empatie. Ambele s-au îndepărtat de ceea ce ar trebui să fie arta: un spațiu de umanitate. Și când renunțăm la umanitate, tablourile dispar la fel de sigur ca sufletele.
Furtul tăcut vine pe căi oficiale – statele desconsideră arta vie și au în sânge doar cultura banului
Filmul românesc, la fel ca arta în general, nu trăiește doar din talent și bune intenții. Primește finanțare prin CNC, granturi europene sau scheme europene de co-producție, dar resursele sunt limitate și depind de prioritățile guvernamentale ale momentului. Nu este însă o excepție doar România: guvernele din întreaga lume par să ignore artiștii cât sunt în viață, oferindu-le puțin sprijin, ca apoi să se grăbească să expună sau să vândă operele lor la prețuri exorbitante după ce aceștia mor. Jaful secolului devine astfel nu doar povestea unui furt, ci simbolul unei societăți care pierde contactul cu umanitatea și cu valorile culturale atunci când cei care ar putea să le protejeze aleg să privească departe.
Acest film, ca și autostrăzile noastre, n-ar exista fără finanțare europeană. Jaful secolului beneficiază de co-producție România–Belgia–Olanda și de sprijin prin Creative Europe – MEDIA, dar și de fondurile naționale ale CNC. Și totuși, deși există aceste mecanisme, statul român și alte guverne par să trateze arta vie cu indiferență, interesându-se mai mult de valoarea ei doar după ce creatorii dispar.
Nu este însă ceva limitat doar guvernelor noastre. Patriarhatul și alte instituții culturale tipice, au ridicat osanale unor dereglați și abuzatori precum Picasso (fără a le nega virtuțile artistice) alegând în schimb să caște gura la orice găgăman care face show și gălăgie. Mereu guvernele susțin că poporul e cel care gustă pâine și circ, însă pare că mult onanism egocentric le strică feng shui‑ul moral. În acest context, Jaful secolului devine un simbol nu doar al unui furt spectaculos, ci și al unei societăți care a pierdut contactul cu adevărata valoare a artei și cu responsabilitatea civică.
Dacă mergi în galerii de artă, riști să te plictisești de bărbați ale căror opere sunt atârnate mai ceva ca mărul lui Adam, interpretate cu patosul prefăcut al unui preot catolic care promite să apere copilașii sau al celor ortodocși care susțin libertățile femeii. Ce vreau să spun este că uneori arta nu se află în muzee, curatoriată pentru elită, ci în gesturi, în povești și în creativitatea oamenilor de rând. Jaful secolului ne amintește că adevărata valoare a artei nu depinde doar de cine o expune sau o cumpără, ci de impactul ei asupra societății și a celor care o trăiesc. Și tind să cred că unii artiști și-ar fi distrus chiar ei operele sau le-ar fi smuls cu drag din acele muzee, oripilați de gândul că societatea a devenit un loc atât de dezbinat și de extrem.
Jaful secolului – detalii care mi-au plăcut:
Să revenim la idei mai liniștitoare totuși, pentru că primele au o încărcătură de revoltă. Dacă e ceva ce îmi place, este să spun adevărul. Cel pe care îl văd eu, desigur.
- Actorii și ambianța de dintre ei
Unul dintre lucrurile care m-au impresionat cel mai mult la Jaful secolului a fost chimia dintre actori și felul în care această chimie construiește autenticitate. Anamaria Vartolomei, în rolul principal, reușește să transmită nu doar frica sau disperarea personajului său, ci și vulnerabilitatea și umanitatea acestuia. Alături de ea, restul distribuției creează o atmosferă palpabilă de tensiune, solidaritate și, uneori, teamă, fără să cadă în clisee sau exagerări. Iță cu ițele sale, un nume chiar predestinat și ceilalți care vin să completeze această gașcă de oameni care încearcă să supraviețuiască și să aibe o viață decentă prin mijloace proprii.
Spațiile în care se desfășoară acțiunea — apartamente înghesuite, laboratoare improvizate sau petrecerile extravagante — devin personaje în sine, contribuind la ambianța care reflectă realitățile sociale și diferențele de clasă. Fiecare gest, privire sau tăcere dintre actori amplifică senzația că suntem martorii unei lumi fragile, gata să se destrame în orice moment.
- Gențile de rafie – simbolismul vieții modeste
Un detaliu care mi-a rămas în minte sunt gențile de rafie, folosite de personaje pentru a transporta tablourile și obiectele furate. La prima vedere, par simple, banale, chiar modeste — nimic din luxul ostentativ al petrecerilor sau din sfera de opulență în care se află victimele furtului. Și totuși, tocmai aceste genți, aparent triviale, devin simbolul pragmatismului, al improvizației și al luptei pentru supraviețuire.
Ele aduc un contrast vizual puternic între lumea de jos și lumea de sus, între oameni obișnuiți și societatea de elite. În același timp, oferă realism scenei: nu totul trebuie să fie cinematografic grandios, uneori autenticitatea stă în lucrurile simple, pe care un spectator le recunoaște imediat.
Dacă vreți să râdem puțin, gențile noastre de rafie (precum și ale celor din Africa pentru că nu doar noi producem astfel de genți sau saci) au fost preluate de către marile case de modă. Louis Vuitton a lansat în colecția de vară din anul acesta o astfel de geantă de rafie. N-am să insist cu câte ore este nevoie să realizezi o astfel de geantă / plasă ci mai degrabă cât de ușor le este bogaților să preia și să își însușească o creație care nu demult era reprezentativă pentru clasa de jos. Personal, n-aș cumpăra nimic de brand fără a ști că acel brand are o istorie curată – că nu a contribuit la războaie, că nu și-a însușit nimic ilicit sau că nu a furat idei de la artiști mici. Dacă ai bani, ia-ți creatori care să vină cu idei noi. Însă realitatea este că în capitalism, creația fără a aduce profit nu este văzută ca fiind creație. Și atunci, pierdem cu toții.
- Cenușa
Filmul începe cu cenușa cărată cu roaba și aruncată la marginea de cimitir. Foarte simbolic, finalurile sunt uneori cele care au o însemnătate profundă. La prima vedere, poate părea un detaliu banal, dar simbolistica e profundă: tot ceea ce au construit sau distrus personajele ajunge, în final, redus la pulbere, ca un avertisment subtil despre fragilitatea lumii lor și despre efectele ireversibile ale alegerilor lor. Cenușa devine astfel o metaforă pentru tot ce pierdem ca societate atunci când ignorăm valorile umane și culturale, pentru disperarea care poate să transforme oamenii și pentru haosul rezultat atunci când clasa de jos și arta sunt tratate cu indiferență.
Ce nu mi-a plăcut la filmul Jaful secolului?
Scena de sex din dormitor m-a cam derutat. Este scurtă și nu mi-a fost clar ce mesaj avea, nici nu mi s-a părut relevantă pentru poveste. Nu vreau să fie una dintre acele scene de umplutură sau, mai rău, acele momente patriarhale în care femeile sunt dezbrăcate doar pentru ca spectatorii să hăhăie sau să verifice dacă ‘n-au lipsit țâțele și curul’ din film. Am trecut deja de timpurile în care succesul unei actrițe depindea de cât de mult era expusă fizic; scenele de acest fel devin redundante, mai ales când pornografia e la un click distanță. Să adaugi astfel de momente peste întreaga depravare a filmului e ca și cum ai pune lumânarea pe colivă: tipic, dar nu esențial, și cu siguranță s-ar putea „mânca” și fără. Nu sunt o persoană pudică, dar parcă a fost așa, brusc, ca nuca în perete. N-am înțeles-o prea mult și se putea introduce o astfel de scenă în alt mod decât un dat la buci plictisitor.
Sper că v-a plăcut mini‑eseul meu despre Jaful secolului. Mi-a făcut mare plăcere să-l întâlnesc pe Cristian Mungiu și să ascult despre procesul său de creație. Am urmărit și alte filme produse sau scrise de el și știu că Jaful secolului nu e singurul proiect inspirat din fapte reale la care a lucrat, dar cu siguranță este unul dintre cele mai provocatoare și relevante din ultima vreme.
Iar Teodora Ana Mihai a fost o prezență superbă, răspunzând la toate întrebările mele legate de film, chiar dacă nu au fost multe. Discuția cu ea și cu ceilalți actori a fost productivă și plăcută. L-am admirat și pe actorul nostru, Robert Iovan, de la Teatrul Colibri din Craiova, implicat în producție, care a adus o autenticitate aparte rolului său și a contribuit semnificativ la atmosfera filmului. Este un om la fel de blând și în realitate, pentru că a venit cu idei și completări de fiecare dată când am avut nevoie. Le mulțumesc tuturor că au ales să ne ofere informații despre film și că au venit la Craiova, la Inspire Cinema. A fost o ocazie de care m-am bucurat.
Vă las cu trailer-ul filmului și chiar vă îndemn să mergeți a-l viziona că-i bun rău :))
