Follow:

Kerri Sakamoto – Câmpul electric

Într-un final, am reuşit să citesc cartea. Mă aşteptam ca spre terminare, să dau peste puţin suspans, puţin pentru că se pare că puţin este chiar caracteristic autoarei. Cuvintele ei te hrănesc treptat, nu te lasă îngrăşat de prea multe constatări ca şi cum ar ţi-ar mări colesterolul.

Câmpul electric

Domnişoara Saito, personajul central, prin ochii căreia vedem prezentul, cu personaje care par a o agasa, ce ne cad greoi la stomac, dar de care ne ataşăm treptat, şi trecutul răvăşit de amintiri sfărâmate, din care ciugulim câte o firimitură, când fie micuţa Sachi o îndeamnă, sau apar acele conexiuni de care doar ea îşi dă seama. Pe noi ne apucă toate ca într-un val acid, şi încercăm să punem totul cap la cap pentru a rezolva misterul.

Cel puţin pentru mine nu misterul morţii frumoasei Chisako şi a domnului Spears, vinovaţi de adulter, este cel ce te rumegă la stomac. Ci misterul povestitoarei noastre, a cărei diversiune este aceea de a ne umbri minţile cu momente de confuzie atât de insuficient povestite. Ne taie macaroana când nu ne spune totul despre Eiji, fratele ei mai mare, omul de care îşi agaţă prezentul. Mi-e greu să o numesc Asako Saito, sau Anne, cu silinţa lui Stum, chiar ea insită uneori să fie numită Domnişoara Saito.

Descrierile ei sunt pătrunzătoare şi vedem personajele mai mult decât pe nişte nihonjin, hakujin sau nisei, ce poartă sau cum se poară relevă sufletul fiecăruia, unul parcă mai zbuciumat decât celălalt.
Sachi care regăseşte în poveştile ei despre Eiji o soluţionare a unui mister propriu, deşi insitenţa ei de a merge către Mackenzie Hill tot timpul parcă ne supără, întodeauna lăsându-ne parcă undeva în josul dealului, căci niciodată nu pleacă de acolo cu ceva concret, sau mereu intervine o scuză şi fuge ca şi cum ar fugi de noi, pentru a ne tăinui cât mai multe.

Pe Stum, fratele mai mic, parcă-l goneşte de lângă ea, ca apoi să simtă apăsarea singurătăţii, deşi neagă vehement. Plină de contradicţii, nu ne lasă nici o portiţă deschisă spre sufletul ei, şi o putem înţelege doar printr-un văl de cuvinte şi fapte tumultoase.

Camuflează adevărul la fel cum procedează cu Yano, pe care-l îmbracă cu cămaşa în carouri a lui Stum, jurându-şi că nu va dezvălui nimic. Şi nici nu o face. Noi aflăm totul parcă din greşeală, ne lovim peste secretul ei înjumătăţit.

Câmpul electric ne poartă spre un drum al nesiguranţei la final, deşi Domnişoara Saito pare a fi mai voioasă de cum o ştim pe tot parcursul naraţiunii. Conotaţiile istorice, mici frânturi despre lagărele de detenţie ale japonezilor din Canda, ne fac să mai răsfoim odată unele pasaje.

O recomand!

Comments

comments

Related:

Previous Post Next Post

No Comments

Leave a Reply