Xaara Novack Vechiul oraș imperial începe cu o metaforă, despre două tufe de viorele. Amândouă “s-au născut într-un loc neprielnic și totuși continuă să trăiască aici…”. Răsărite în trunchiul arțarului dintr-o curte mică, în două scorburi mici, cele două viorele sunt întruchiparea celor două fete, a căror poveste autorul ne-o împărtășește parcă în taină.
Yasunari Kawabata ne lasă adesea să ghicim printre cuvintele lui. Ajungem să simțim ce simte Chieko, tânăra care constată cu stupoare că viorelele “au înflorit și anul ăsta”. Alături de ea descoperim treptat orașul imperial Kyoto. Templele sale, stilul caracteristic al perioadei Edo precum și opere de artă sau muzică din acea epocă.
Vechiul oraș imperial este o operă plină de referințe. Autorul descrie fiecare locație,templu, munte sau cartier din Kyoto, în așa fel încât avem impresia că suntem purtați într-o călătorie înapoi în timp.
Chieko este singură la părinți. Tatăl ei, Sata Takichirō este patronul unui magazin de stofe, aflat în centrul comercial al orașului Kyoto. Deși este patronul, pentru un timp de vreme lasă treburile administrative pe seama unui tânăr contabil. El se retrage la un templu de maici, în zona Saga, pe malul de est al râului Ooi. Shige, mama ei se ocupă de treburile casei, de întreținerea musafirilor care le trec pragul și de Chieko.
Aparent o familie ca oricare alta, însă tânăra știe că de fapt este copilul lor doar în acte. Versiunea părinților se schimbă de fiecare dată când este atins subiectul. Susțin fie că a fost găsită, fie a fost abandonată. Gândul că poate avea o familie despre care nu știe nimic, o întristează. Simțim că negarea este mai mult o chemare către aflarea adevărului.
Lumea lui Chieko este plină de aluzii. Kawabata face din fiecare preocupare a ei să iasă la iveală cât mai multe despre ce îi este destinat. Există un soi de fatalitate a fiecăruia dintre noi, pe care am descoperit-o printre rânduri. Căci suntem creaturi ale obișnuinței, în primul rând.
Foarte multe idei motivaționale nu le regăsim în cărțile tipice, cât și în literatura clasică. Dacă știm să citim printre rânduri.
Greierii pe care Chieko îi crește într-un vas antic de Tamba îi amintesc de povestea din China străveche, Universul din vas. Cei ce se află în acel vas nu sunt acolo pentru că lumea exterioară nu prezintă interes. Ei sunt acolo pentru că nu știu că se alfă într-un vas. Știu doar că viața lor este acolo. Este o comparație interesantă. Mai ales că majoritatea dintre noi avem o arie de confort din care rar ne place să ieșim. O putem compara cu acel vas, în care ne afundăm cu bună știință.
Mizuki Shin’ichi este prietenul din copilărie căruia Chieko îi destăinuie faptul că a fost un copil abandonat. Îi spune că familia ei de acum, nu este familia ei adevărată. Shin’ichi deși este surprins de confesiunea ei, se lasă și el cuprins de melancolia acelei seri.
Probabil că toți oamenii suntem copii abandonați. Atunci când ne naștem, nu înseamnă că am fost abandonați în această lume de către zei? (…) Se spune că suntem copii zeilor. Se spune că suntem abandonați pentru a fi în cel din urmă salvați…
Tatăl lui Chieko face schițe pentru obi-uri și chimonouri. Foarte diferite de moda obișnuită, au un soi de sobrietate și bătrânețe în design-ul lor. Lucrul acesta nu o oprește pe tânără să le poarte cu plăcere. O încântă faptul că poate purta ceva meșteșugit cu drag. Astfel ajunge să-l cunoască pe Hideo.
Tânărul lucrează la o țesătorie de chimonouri, alături de familia sa. Kawabata ne prezintă îndeletnicirea ca pe o tradiție ce nu se pierde atât de ușor. O artă continuată de generații succesive. Chiar dacă talentul nu se moștenește, munca și silința, uneori chiar respectul pentru trecut fac ca totul să fie preluat cu naturalețe.
Hideo nu înțelege la început modelul pictat de Sata. Îl privește cu reticență și superstiție. Ceva normal pentru acele vremuri și pentru religia shinto, unde animalele pot prelua forme înșelătoare, jucând diferite feste oamenilor.
Chieko se întâlnește cu Hideo printr-o coincidență. Fiind invitată de tatăl ei să admire împreună cu mama cireșii înfloriți de la Omuro. Aflată la vârsta adolescenței ambii părinți își pun problema casătoriei și a faptului că fata lor va trebui să aibă un soț în viitor. Takichirō este suficient de încântat la ideea că Hideo ar putea fi un pretendent bun, dar Chieko se sfiește. Pe alocuri se gândește la prietenul ei din copilăriei.
Chieko își zărește sosia cât timp este la plimbare pe malul râului Kiyotaki, în districtul Kita. Masako, tânăra care o însoțește o face atentă cu privire la asemănarea dintre ea și o altă fată. Leită la chip, sosia ei poartă haine simple. Ținute tipice persoanelor care muncesc pe munte: “pantaloni de lucru, șorț, apărători pentru palme și în plus o basma tenugui pe cap.”
Deși inițial nu dă importanță acestei coincidențe, Chieko se simte cuprinsă de o tristețe adâncă. O întâlnește iar pe tânăra care-i seamănă la Sărbătoarea Gion, la templul Yasaka, în timp ce aceasta făcea un ritual de rugăciune.
Rugându-se la zei să-și întâlnească sora mai mare, într-o repetiție mută, căci în asta consta ritualul Shichidomairi, cele două gemene își dau seama că le-a fost destinat să afle una despre cealaltă.
Naeko, sora ei geamănă se bucură până la lacrimi de această întrevedere. Însă Chieko este cuprinsă de neliniște și tristețe. Diferența dintre viețile lor este izbitoare. Ea aparține unei familii înstărite, cu o zestre și promisiunea unei căsătorii care să-i asigure un trai bun. Naeko este ucenică într-un sat mic de munte. Cele două se despart cu promisiunea de a nu spune nimănui despre acea întâlnire.
Însă asemănarea dintre ele provoacă o confuzie, atunci când Hideo o zărește pe Naeko la templu, confundând-o de fapt cu Chieko, vorbindu-i într-o manieră comună. Mai târziu este primul care află de la Chieko, despre sora ei geamănă. Ca apoi tot Chieko să-l convingă să țeasă un obi special pentru aceasta.
Pentru “Naeko cu înfățișarea lui Chieko.”
Cele două se întâlnesc iar, Chieko merge să o viziteze în satul ei. O plimbare prin pădure se dovedește a fi mai puțin inspirată, deoarece o ploaie torențială le strică planurile. Se adăpostesc sub pădurea de cedri, una lângă cealaltă. Vorbind în taină și totuși parcă pe chipul lor citindu-se atât de clar faptul că s-au cunoscut și că ceva s-a întregit pentru amândouă, în ciuda întrebărilor pe care și le pun.
Shige află de existența surorii gemene, ca apoi să discute cu soțul ei despre asta. Chieko o primește acceptul ambilor de a o vizita. Ba chiar de a o invita să locuiască alături de ei, în cazul în care aceasta dorește.
Iarna este anotimpul care le definește cel mai bine pe amândouă. Florile de gheață, sentimentele lor adânc împietrite și totuși bine păstrate. Aproprierea lor este una firească, dar totuși apăsătoare.
fericirea durează puțin, iar tristețea și singurătatea o veșnicie
cuvintele lui Chieko.
Autorul nu ne lasă să cunoaștem mai departe de atât. Ne separă brusc de cele două, și de aici înainte suntem abandonați și trebuie să ne căutăm noi înșine un geamăn al nostru…
Cu toate astea nu pot să fac dreptate cărții. Vechiul oraș imperial nu este doar povestea unei fete din Kyoto. Sunt poveștile străzilor din Kyoto, a templelor, tradițiilor, festivalurilor, râurilor și munților pe care autorul le descrie în așa fel încât suntem transpuși în acel timp, în acea locație.
Sunt multe citate în carte, în special cele care au legături cu tradițiile japoneze. Citate frumoase, pe care autorul le împărtășește prin “glasul” personajelor sale.
Sper că nu vă dezamăgește recenzia mea și poate vă îndeamnă la citit, dacă nu “Vechiul oraș imperial” măcar o carte care să vă placă la fel de mult.
Pupici!
