Entering through the door, my senses were hit by that smell. As of the walls were made of your skin. And I was breathing its scent. Although sick, you were full of life and kindness.

Bitter-sweet, like apples fallen on dry soil when autumn debuts. And the chairs with their backrests that gathered around my shoulders. Forgetting to feel uncomfortable, because your words made me travel a long way. Fleeting words, which I cannot remember today. Even if I wanted to. They were not only sentences. You engraved them in my soul with tears, little salty droplets. I taste them each time I want to reach you again.

My first card I got, my first steps towards young life. You managed to live enough to be by my side. I keep it, more precious than any religious objects that my family keeps. Those have no importance. They never smiled to me like you did. They never held my hand or scolded me when I broke your clock. That golden clock with a white holder. I still see it now, in front of my eyes.

And the glass cabinet where the black and white TV sat. We only watched when there was a program on. With embroidery on it, classic communist style, with leaves and flowers as a model.

The bed next to the wall, where you sat lying all the time… never being able to get up. I didn’t understand how it is to be helpless or powerless. You meant the whole world, though you were one person. In that world, I fit in too.

CADASIL: To my beloved aunt Elisabeth

I don’t fit any longer.
I am in a different world, where you are not.
The cure, is yet to be discovered.
If times would return…
I’d like to reach my hand
and take again, the warm pie
from your hand.
To get full by eating,
sour soup
with sauerkraut juice
Saying that you cooked it
When you couldn’t even move
I haven’t sufficiently eaten
with you
And when mom pulled my hand
to reach you faster
I wish I felt the cold air,
over my face
To have it as memory
Not the warmth
You left behind,
because it hurts.
And when I will close my eyes
I will be still, waiting
for the day
when you will walk
with slow and sure steps,
towards me.

This is written for my aunt, Elisabeth. She suffered from CADASIL, a degenerative neurological disease that has no cure.

CADASIL

Intrând pe uşă mă izbea acel miros, de parcă pereţii erau din pielea ta, iar eu nu respiram altceva decât izul pielii tale…deşi bolnave, parcă plină de viaţă şi blândeţe. Dulce – acrişor, a mere căzute pe pământ arid în debut de toamnă.
Şi scaunele cu spătar ce mi se încovoia pe omoplaţi, fără a-l simţi când mă purtai cu vorba despre lucrurile mărunte pe care azi nici dacă aş vrea nu mi le amintesc. Cuvintele tale nu le mai recunosc drept vorbe, căci le-ai întignat în sufletul meu ca pe lacrimi, stropi săraţi din care gust de fiecare dată când vreau să ajung iar la tine.
Prima mea felicitare primită, primii paşi spre viaţă…pe care apucaseşi să-i vezi şi să-mi fii alături. O păstrez ca pe ceva mai sfânt decât icoanele ce le agaţă mama în perete. Acelea n-au importanţă, nu mi-au zâmbit niciodată ca tine, nici nu m-au ţinut de mână şi nici nu m-au certat când am fărâmat ceasul.
Ceasul auriu cu suport alb, pe care îl văd încă în faţa ochilor. Şi vitrina pe care stătea televizorul alb-negru la care priveam doar când era program, cu linoleumurile brodate. În stil comunist, cu flori şi frunze ca model.
Patul de la perete pe care stăteai întinsă, tot timpul…şi nu te puteai ridica singură. Nu înţelegeam cum e să fii neputincios, n-aveam habar. Erai o întreagă lume, deşi doar o singură persoană. În lumea aceea încăpeam şi eu.

CADASIL: Dragă mătuşă Elisabeta

Nu mai încap demult.
Sunt în altă lume, unde tu nu mai eşti.
Iar leacul, e încă nedescoperit.
De s-ar întoarce ceasul…
aş vrea să întind mâna
şi să iau iar plăcinta caldă
din mâna ta.
Să mă satur mâncând,
Şi să-mi dai ciorbă acrită
Cu zeamă de varză
Minţindu-mă că e gătită,
De tine
Căci n-am mâncat suficient înainte,
Cu tine
Şi când mă trăgea mama
De mână, să ajungem
La tine
Să fi simţit aerul rece
Pe care aş fi vrut să-l am azi
amintire,
Nu căldura ce ai lăsat-o
în urmă,
pentru că doare.
Iar când am să închid ochii
Am să stau în loc să aştept
Ziua în care
ai să mergi cu paşi siguri,
Spre mine.

Această postare este scrisă în memoria mătușii mele, Elisabeta. A suferit de CADASIL, o boală neuro-degenerativă. La ora actuală nu există un tratament pentru această boală.

Comments

comments

avatar
Despre Xaara

Bloggeriță din 2009, artist mâzgălitor încă din copilărie devenit art terapeut ca adult. Mămică a 9 pisici și 2 câini, toți de rasă nobilă adoptabilă.
Mă poți susține apăsând butonul din dreapta și poți face o donație către mine. Banii sunt investiți în boabe pentru blănoși, materiale pentru sesiunile de art terapie cu copii sau în a plăti hosting-ul acestui blog.
Mulțumesc oricum pentru vizită și te mai aștept!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.